În faptul zilei streșinile plâng... scria G.Topârceanu Ploaia nu
ştie să râdă,nici să plângă,deşi unii ar putea spune că picură cu lacrimi. Ea
cade cu amintiri de copii privind-o pe geam din
casa veche şi cu vise de iubire ude,pe sub umbrele. Fiecare strop se
zdrobeşte de pământ ca o jertfă pentru fiecare silabă neţipată celor care şi-au
aprins fulgere în sine luminând,pentru o secundă. Uneori poţi auzi tunetul pe
care l-au lăsat în urma lor ca un ecou. Ne place ploaia pentru că ne botează în
cristelniţa melancoliei, sinele ateu al lacrimii. Ne place ploaia pentru că se
aseamănă cel mai bine cu atmosfera din sufletul nostru. Nu
mă mai satur să privesc ploaia... Am mirosit-o privind norii, i-am adulmecat
prezența îndepărtată, am implorat deschiderea baierilor Cerului.... M-am
bucurat când am auzit primul tunet.... Mi-am umplut dorit-o pentru noi, oamenii (ploua-n mai, ai
mălai, nu?), mi-am dorit-o pentru pământul însetat, ars, tot mai fără viata,
pentru căprițele pe care vecinul meu trebuie sa le ducă la păscut și
pentru ieduții lor care rămân acasă.... pentru toate
animalele cărora le trebuie hrană.... . Mi-am dorit-o, cred, ca un semn că
totul va fi bine și că vom fi iarăși liberi... Și semnul a venit! Nu-l merităm,
știu, dar când am primit doar ce am meritat? Hristos a înviat!
Îmi place ploaia,
aceste picături
care parcă dansează hipnotic
acolo, la înălţimi...
şi cad, peste ochii mei,
peste sufletul meu,
peste tot ceea ce doare,
peste amintirea
care moare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu